HomeHome
După 22 decembrie '89După 22 decembrie '89
Piaţa Universităţii 1990Piaţa Universităţii 1990
13-15 iunie 199013-15 iunie 1990
VinovaţiiVinovaţii
InstigatoriiInstigatorii
VictimeleVictimele
Forţele de represiuneForţele de represiune
Dosarul "Mineriada"Dosarul "Mineriada"
Mărturii, evocări, analizeMărturii, evocări, analize
Reacţii internaţionaleReacţii internaţionale
FotografiiFotografii

mineriada 13 - 15 iunie 1990


mineriada 13 - 15 iunie 1990


mineriada 13 - 15 iunie 1990


mineriada 13 - 15 iunie 1990


mineriada 13 - 15 iunie 1990


mineriada 13 - 15 iunie 1990


mineriada 13 - 15 iunie 1990


 Zona libera de neo-comunsim a Romāniei. Kilometrul 0 al democratiei 

Martirii mineriadei
Ziua, 16 iunie 2005


Ion Iliescu este inculpat, iar Miron Cozma, unealta sa şi a acoliţilor activisto-securişti eliberat - semn că istoria nu iartă. Despre istorie, peste care călcase cu bocancii minerilor, fostul preşedinte avea cu ceva vreme în urmă alte impresii: "Depăşisem, aşadar, încă o piatră de încercare, un moment de răscruce. Prima etapă a naşterii noii Românii se încheiase", scrie Ion Iliescu în volumul I al operei sale intitulată "Momente de istorie", la pagina 356, referindu-se la "evenimentele" din 13-15 iunie 1990. Este adevărat, cu sprijinul minerilor, al Miliţiei - rebotezată Poliţie - al securiştilor, cărora le revenise "tonusul" odată cu reîncadrarea lor în noile servicii secrete şi nu în ultimul rînd al "oamenilor de bine", "piatra de încercare" nu a fost prea greu de trecut. Preţul a fost însă scump plătit.
Pretenţiile de stat democratic ale României au fost spulberate sub iureşul reunit al acestor forţe, iar confruntarea a fost una inegală. Dar preţul nu l-a plătit doar ţara, o entitate siblolică, ci şi oamenii vii, cetăţeni ai ei, împuşcaţi, răniţi, maltrataţi, arestaţi abuziv. Povestea unora dintre aceşti martiri o prezentăm acum, dincolo de înşiruirea istoriei momentelor - deja documentată într-o mulţime de articole şi chiar în acte de cercetare penală. Uneori, istoria face asemenea nedreptăţi - se referă doar la protagoniştii importanţi ai evenimentelor, trecîndu-i sub tăcere pe oamenii mărunţi - cei care au simţit, la propriu, pe pielea lor deciziile "istorice" ale liderilor. Cele de mai jos sînt doar o minimă reparaţie faţă de cei ce au fost adevăraţii martiri ai mineriadei.

Cifre oficiale: 1300 arestări, 4 morţi

Într-o relatare a Agenţiei Rompres referitoare la discursul ţinut de Ion Iliescu în 14 iunie 1990 în Piaţa Victoriei, se sublinia, între altele, singura critică pe care preşedintele ales al ţării a făcut-o în legătură cu comportamentul forţelor de ordine, pe parcursul manifestaţiei: "Dacă se poate reproşa ceva guvernului şi organelor de ordine, este că au tolerat prea mult excesele şi actele de violenţă - a subliniat preşedintele", arată telegrama citată. Ion Iliescu era nedrept în această apreciere. La acel moment, conform datelor judiciare oficiale, peste 1300 persoane erau reţinute, 4 oameni au fost împuşcaţi mortal (deşi sursele societăţii civile susţin că numărul ar fi mult mai mare), alte cîteva zeci au fost rănite de focuri de armă, sute au fost internate în spital de pe urma maltratărilor suferite, sedii de învăţămînt superior, de partide sau publicaţii au fost devastate.

Printre primele asociaţii care au cerut cercetări în dosarul distrugerilor făcute de mineri şi asupra victimelor mineriadei a fost Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului, care a depus în acest sens un memoriu la Parchetul General, la finele anului 1993. Actualul ministru al Justiţiei, Monica Macovei, care lucra pe atunci în Procuratura Generală, la Direcţia pentru Drepturile Omului, a răspuns LADO, trimiţîndu-le o copie a sesizării făcute în sensul cererii lor către Inspectoratul Poliţiei Capitalei, anunţîndu-i totodată că li se va comunica şi rezultatul acestui demers. "Transparenţa" sa i-a înfuriat la culme pe şefii din Procuratura Generală."Apreciez că s-a procedat greşit, activităţile pentru identificarea făptuitorilor neputînd fi făcute publice... Cum e posibil să se comunice unei asociaţii răspunsul Poliţiei către Parchet? Şi acum, ce facem, ne ţinem de promisiuni?", se întreba, într-o notă scrisă, pe 7 iunie 1994, procurorul Adrian Vlad, şeful Serviciului pentru Drepturile Omului din Procuratura Generală. Rezoluţia sa pe întregul demers făcut de LADO a fost clară ca apa: "Lucrarea se încheie". Monica Macovei recidiva, după ce în 18 iunie 1992, pe cînd lucra la Procuratura Municipiului Bucureşti, a alcătuit o informare către şefii săi din Procuratura Generală, cu privire la mandate de arestare abuzive eliberate de procurori în perioada iunie - august 1990. Analizase 72 de dosare, constatînd că în 59 măsura arestării a fost "nelegală şi netemeinică, imputabilă procurorilor". Unii dintre aceşti procurori erau chiar şefii ei ierarhici din Procuratura Generală. După această recidivă, Monica Macovei a fost nevoită să demisioneze. Peste dosarele mineriadei se aşternea din nou tăcerea.

Abia după 1997 "gheaţa" s-a spart şi cercetarea judiciară a celor petrecute atunci a început. La 18 mai 2004, printr-un prim rechizitoriu întocmit de generaulul Dan Voinea în dosarul 74/P/1998, s-a dispus trimiterea în judecată a fostului ministru de interne Mihai Chiţac şi a unor comandanţi din poliţie şi armată, pentru infracţiunea de instigare la omor deosebit de grav - este vorba de cei ucişi şi răniţi prin împuşcare, cu ocazia operaţiunilor de "despresurare" a Ministerului de Interne. Cu ocazia acestor cercetări, a fost parţial investigată şi "latura politică" a deciziilor de atunci. În rechizitoriul citat, se face referire la o şedinţă de guvern care ar fi avut loc pe data de 11 iunie 1990, "la care a participat şi preşedintele României din acea perioadă, Ion Iliescu, în care principala problemă dezbătută a fost aceea a modalităţii de evacuare forţată, prin intervenţia forţelor de ordine" a demonstranţilor care se încăăpăţînau să ocupe Piaţa Universităţii". S-a fixat pentru această operaţiune data de 13 iunie 1990, ora 4.00. Ceea ce a urmat se ştie.

Primele rafale: patru copii orfani

După arestările din zori, Bucureştiul era în fierbere. O parte a demonstranţilor reveniţi în număr mare în Piaţa Universităţii au ajuns în jurul orei 17 în faţa Ministerului de Interne. Văzîndu-i, Mihai Chiţac, "eroicul" ministru al Internelor a fugit pe o uşă laterală şi s-a adăpostit la sediul IGP din Bulevardul Ştefan cel Mare, în biroul generalului Diamandescu, pe care l-a găsit, conform propriei declaraţii, "într-o atitudine relaxată, îmbrăcat lejer, în papuci, cu o sticlă de whisky şi urmărind meciul la televizor". De aici, cei doi au transmis forţelor care apărau clădirea Ministerului de Interne să deschidă focul împotriva demonstranţilor.
În jurul orei 18.30, cade prima victimă. Valentin Mocanu, de 25 ani, tată a doi copii minori, muncitor la IOR Bucureşti, se afla la peste 20 de metri de minister. Tatăl acestuia declara ulterior că în acea zi, Mocanu fusese la serviciu în schimbul I şi se oprise probabil să vadă ce se întîmplă prin centru. De altfel, a fost lovit în ceafă, de un cartuş ricoşat - ceea ce arată că nici măcar nu se afla cu faţa spre sediul Internelor. În certificatul medico-legal întocmit atunci se arată că în sîngele victimei nu s-au depistat urme de alcool. La jumătate de oră după prima victimă, a fost ucis, tot de un cartuş ricoşat, Mitriţă Lepădatu, tot de 25 de ani şi tot tată a doi copii minori. Acesta, muncitor la Secţia de Transporturi Poştale Bucureşti, auzise de la serviciu vuietul produs de manifestaţiile din Piaţa Universităţii şi din faţa Ministerului de Interne, iar după terminarea orelor de lucru, la ora 17, a trecut, alături de alţi trei colegi, din curiozitate, să vadă ce se întîmplă. De altfel, cei patru, după depoziţiile colegilor săi, s-au ţinut deoparte de manifestaţii. Mitriţă a fost lovit tot în ceafă şi tot de un cartuş rătăcit. Se afla la mai bine de 30 de metri de minister. La autopsie, s-a stabilit, ca şi în cazul lui Mocanu, că nu consumase alcool.

Moartea celor doi muncitori a radicalizat mulţimea şi spiritele s-au încins: manifestanţii au început să scandeze "Asasinii, Asasinii!", iar iureşul asupra ministerului, atacat cu sticle incendiare, s-a înteţit. La miezul nopţii, pentru a despresura clădirea, au fost aduşi în zonă paraşutiştii din Regimentul 60 Buzău (UM01847). Ei au executat foc împotriva manifestanţilor, din ordinul comandantului, colonelul Constantin Vasile, consumînd nu mai puţin de 1466 cartuşe. Două persoane au fost ucise şi mai multe zeci rănite, dar manifestanţii de atunci au susţinut şi susţin că numărul celor ucişi ar fi fost mult mai mare. În orice caz, enigma ar putea fi dezlegată numai prin deshumarea celor îngropaţi după 13-15 iunie 1990 în cimitirul săracilor de la Străuleşti.

Între victimele soldaţilor paraşutişti de la Buzău s-a numărat şi tînărul Dragoş Drumeş; acesta a fost ucis pe loc de o rafală. I-a urmat Gheorghiţă Dunca, ieşit în stradă la miezul nopţii, după ce urmărise cu prietenii, la un pahar, meciurile campionatului mondial de fotbal. El a fost împuşcat în stomac, în faţă la Romarta Copiilor. În loc să fie transportat de urgenţă la un spital, a fost arestat şi transportat în sediul Ministerului de Interne, fiind acuzat că s-ar fi numărat printre atacatori - ceea ce nu era adevărat. A ajuns la spital la intervenţia unui medic militar, dar a decedat din cauza pierderilor de sînge. Riposta armată a militarilor a provocat mai mulţi răniţi - între care, ca un paradox, s-a numărat şi fiul unui ofiţer de la Poliţia Capitalei, care venise spre locul de muncă al tatălui, să afle ce s-a întîmplat cu acesta. Un glonţ ricoşat l-a desfigurat pe viaţă.

O zi din tinereţea lui Ion Iliescu

În telegrama Rompres, deja citată, care prezenta discursul preşedintelui ţării în faţa minerilor la 14 iunie 1990, deja citată, se arătau şi "rezultatele" obţinute de "forţele de ordine, mineri şi oamenii de bine": "domnul Ion Iliescu a prezentat situaţia în care se află aceste elemente agresoare. Foarte multe au fost arestate, dar capetele, cei care se află în spatele acestei acţiuni, nu au fost încă depistaţi. Se va deschide o largă acţiune penală, iar Procuratura şi organele de Poliţie încep anchetarea celor arestaţi şi se vor elibera mandate de arestare pentru toţi cei care vor fi depistaţi ca fiind implicaţi în actele de violenţă. În continuare, preşedintele ales al României a făcut apel către populaţia ţării, pentru a-i denunţa pe toţi cei care participă la aceste acte de vandalism, care trebuie arestaţi, judecaţi şi care vor răspunde în faţa poporului". Intrasem, într-o singură zi, în plină eră stalinistă.

Apelurile lui Ion Iliescu către populaţie, de a-i "demasca" şi preda forţelor de ordine pe cei despre care au ştiinţă că ar fi participat la manifestaţiile din Piaţa Universităţii nu au rămas fără ecou, ele mărind, în zilele următoare "pacificării" minereşti, numărul celor arestaţi în dosarul din ce în ce mai gros al "golanilor". Echipe de procurori şi poliţişti, dintre care majoritatea au ajuns ulterior să ocupe funcţii importante în ierarhia "aparatului" au continuat arestările şi anchetele "la foc continuu". Între procurori s-au "remarcat" în acele zile celebrii (pînă astăzi) Ovidius Păun, Alexandru Ţuculeanu, Emil Dinu şi Cristian Vlădăşcău, dar şi alţii, iar poliţiştii (în special cei de la Secţia I) au preluat, într-o primă fază, pe cei bătuţi de mineri, transportîndu-i din ordinul generalului Penciuc spre locurile de deţinere. Penciuc, provenit din fosta Securitate şi unul dintre "eminenţele cenuşii" ale desfăşurării operaţiunilor poliţieneşti şi civile din 14-15 iunie 1990 a devenit, după pensionare, preşedinte al Asociaţiei Rezerviştilor din Ministerul de Interne, care-i grupează pe nostalgicii din vechea Securitate în special. Ajunşi în aresturile improvizate de la Măgurele sau de la Şcoala de Poliţie de la Băneasa, condusă pe atunci de Pavel Abraham, după ce suportaseră maltratările minerilor şi ale poliţiştilor, arestaţii au fost, după cum aveau să o afirme mulţi după eliberare, supuşi în continuare bătăilor şi torturii psihice, de multe ori chiar sub privirile impasibile ale procurorilor care le întocmeau, de multe ori fără cel mai mic temei legal, mandatele de arestare şi actele de cercetare penală. De fapt, comportamentul procurorilor era răspunsul direct la îndemnul adresat lor, public, în 14 iunie 1990, de către preşedintele Iliescu.

Astfel, între represaliile petrecute în 14-15 iunie 1990 şi cele ce au urmat revoltelor studenţeşti din Bucureşti şi Timişoara din 1956, cînd Ion Iliescu fusese tocmai investit preşedinte al Asociaţiei Studenţilor, nu există nici o diferenţă - şi atunci, reţinuţii au fost mai întîi transportanţi şi anchetaţi în unităţi militare, de unde au luat apoi calea închisorilor. Istoria se repeta, iar pe 14 iunie 1990 preşedintele României işi retrăia de-a dreptul o zi din propria tinereţe.

Cîţiva golani

Uneori, motivele arestării unora dintre cei care aveau să-şi petreacă luni de zile în închisoare, în anchete inutile şi ilegale, spre a fi ulterior achitaţi de instanţe, sînt în sine probe ale acţiuinilor de poliţie politică desfăşurate în iunie 1990. Unele dintre ele au făcut obiectul acelei informări deja citate, pe care Monica Macovei a adresat-o în 18 iunie 1992 Procuraturii Generale.
În 15 iunie 1990, Nicolae Boştinaru a fost ridicat de la domiciliu, în urma unui denunţ al vecinilor, care ştiau că "frecventase" Piaţa Universităţii - deşi acesta nu avusese nici o participare la evenimentele din 13 iunie. Purta însă "eticheta" de golan. După arestarea sa, un echipaj al Secţiei 15 Poliţie, format din plutonierul major Prisăcaru Gheorghe, plutonierul Olteanu Valentin şi sergentul Roişiu Mihai, au percheziţionat pe 15 iunie (fără mandat, bineînţeles) domiciliul acestuia, unde în prezenţa soţiei lui Boştinaru au fost "depistate" următoarele "materiale": "manifeste scrise la maşina de scris s-au [sic!] xeroxate, cu conţinut de instigare, mobilizare a muncitorilor la forţă împotriva guvernului, FSN-ului, a Securităţii şi Poliţiei, a Televiziunii române şi armatei, toate ale PNŢCD - Ion Raţiu; apeluri scrise s-au xeroxate cu acelaşi conţinut, ale PNŢCD; coale de hîrtie cu autobiografia lui Ion Raţiu; reclame ale PNŢCD şi Ion Raţiu; pungi cu inscripţia Votaţi pe Ion Raţiu; baloane cu aceeaşi inscripţie; manifeste de instigare la adresa lui Ion Iliescu, a FSN-ului; ziare Dreptatea - acestea nu s-au ridicat. Materialele prezentate şi menţionate mai sus în prezenţa martorului Dumitrescu Silvia, 54 de ani, au fost ridicate în vederea cercetărilor". Poliţiştii au plecat încărcaţi cu pungi, baloane şi "manifeste". De fapt, "manifestele" erau apeluri CADA, deja publicate, sau diverse alte proteste şi ele publice, la adresa guverenului Roman, a lui Ion Iliescu şi a FSN-ului, prin care se solicita "dreptate, demnitate, linişte şi libertate". Întrucît aceste "materiale" nu puteau fi de ajuns pentru condamnarea "golanului", procurorul Emil Dinu (fost ofiţer DIE înainte de 1989) a solicitat serviciile unui "martor", care a afirmat că l-ar fi recunoscut pe Boştinaru dintr-un album foto, numărîndu-se printre cei care ar fi aruncat cu pietre la Televiziune, în seara de 13 iunie 1990, la ora 20. Cu toate că "golanul" solicita mărturia unui vecin, în locuinţa căruia şi-a petrecut acea seară, Nicolae Boştinaru avea să fie eliberat din arest abia în 16 august 1990, spre a fi cercetat şi judecat în stare de libertate. A fost scos de sub urmărire penală abia în 4 septembrie 1991.

Şirul abuzurilor este lung. Cercetătorul Valentin Grecea, de la Institutul de matematică al Academiei Române, a fost reţinut de pe trotuarul din faţa Televiziunii, în seara de 13 iunie şi dus de militari în interiorul clădirii; dar nici unul dintre aceştia nu a depus mărturie că l-ar fi văzut printre atacatori. A fost cercetat în stare de arest pînă în 3 august 1990. Mariana Budilă s-a numărat printre cei arestaţi în Piaţa Universităţii în dimineaţa de 13 iunie. Pusă ulterior în libertate, a fost arestată de mineri într-un troleibuz, pentru că nu avea acte de identitate asupra ei. Identificată de procurorul Ţuculeanu ca fiind între cei arestaţi pe 13 iunie, i s-a întocmit dosar penal pentru participare la manifestaţiile din Piaţă, deşi în mod evident - fiind arestată - n-ar fi putut lua parte la "distrugeri". A stat închisă pînă în 12 septembrie 1990, procurorul Alexandru Ţuculeanu încercînd să obţină de la ea date despre alţi arestaţi. A fost scoasă de sub urmărire penală abia un an mai tîrziu.

Povestea Elenei Necula este una deosebită. Locuind pe strada Luca Stroici, în apropierea Pieţii Universităţii, a auzit strigătele arestaţilor din dimineaţa zilei de 13 iunie şi a ieşit în stradă, unde a văzut o persoană "trasă de păr şi de mîini" de forţele de ordine, spre o dubă. N-a făcut decît să intervină, spunîndu-le poliţiştilor "să îl ia frumos, că nu e criminal de drept comun". Deşi nu a jignit pe nimeni, "la propunerea unei persoane civile neidentificate" a fost ridicată de Poliţie şi transportată la Măgurele. A doua zi a fost lăsată să plece acasă, unde şi-a petrecut vremea alături de cei doi copii. Pe 14 iunie, în locuinţa sa a pătruns un grup de mineri, acuzînd-o că ascunde în pivniţă 8 manifestanţi. Deşi au constatat, răvăşind întreaga casă, că locuinţa nu are pivniţă, minerii au ridicat-o din nou şi au dus-o, sub o ploaie de bastoane, la Secţia 1 Poliţie. De aici, a fost preluată de procurorul Petre Buneci, petrecînd în închisoare pînă în 4 august. Dosarul său cuprinde recunoaşterea faptului că a participat, începînd din aprilie 1990, la manifetsţiile din Piaţă, un ecuson îngălbenit cu inscripţia "golan" şi o fotografie cu Alexandru Paleologu purtînd un asemenea ecuson, care au fost "ridicate" din casa sa în urma "percheziţiei" minerilor. A fost scoasă de sub urmărire penală abia la finele anului 1991.

Luiza Cîrlogea a fost arestată printr-un mandat de procurorul Alexandru Ţuculeanu, reţinîndu-se că "în perioada mai - iunie 1990, aflîndu-se în Piaţa Universităţii, a proferat expresii jignitoare şi a săvîrşit acte care au tulburat grav liniştea publică". Cu toate presiunile, nu a recunoscut că ar fi participat în vreun fel sau altul la distrugeri. Doar pentru că "a fost în Piaţă", a stat arestată pînă în 11 septembrie 1990, fiind scoasă de sub urmărire penală abia un an mai tîrziu. Dosarul ei nu conţine decît cîteva declaraţii proprii şi nici o altă probă. Ecaterina Stefloglu a primit mandat de arestare şi a fost închisă pînă în 7 septembrie 1990 tot de procurorul Ţuculeanu şi tot din acelaşi motiv. Mai mult, ca o incriminare suplimentară, s-a reţinut că ea a fost arestată de mineri în dimineaţa zilei de 14 iunie, cînd încerca să părăsească sediul PNŢCD. Laurenţiu Georgescu, deşi "om de bine", a petrecut în arest din dimineaţa zilei de 14 iunie şi pînă pe 4 august 1990. Auzind la Televiziune apelurile la solidaritate, s-a dus în noaptea de 13 iunie la Ministerul de Interne, ajutîndu-i pe poliţişti şi soldaţi să stingă incendiul şi să evacueze aparatura şi mobilierul din încăperile afectate de foc. A fost arestat la metrou, pentru că nu avea acte asupra sa. Cu toate rugăminţile de a i se verifica afirmaţiile, procurorul Horia Ghibănescu nu l-a crezut. A fost scos de sub urmărire penală abia în 23 septembrie 1991. La dosarul său nu există absolut nici un document care să-i justifice arestarea şi inculparea. Fără îndoială, datorită procurorului Ghibănescu, Ion Iliescu a pierdut un susţinător...

Western-ul mineriadei

Datele de mai sus sînt exclusiv din documente judiciare. Atît am avut la îndemînă. Pornisem în urmă cu doi ani adunarea de materiale documentare cu privire la ceea ce s-a petrecut în 13-15 iunie 1990 şi îmi doream completarea lor cu interviuri ale victimelor mineriadelor. Regret şi astăzi refuzul fără echivoc al preşedintelui Asociaţiei Victimelor Mineriadei de a fi colaborat la alcătuirea unei monografii a momentului. Dl. Viorel Ene mi-a spus că membrii Asociaţiei nu vor să stea de vorbă cu mine, pentru că se tem că vor fi daţi în judecată, cum a păţit-o muncitorul braşovean Werner Sommerauer, care a fost unul dintre "martorii" unei cărţi despre 15 noiembrie 1987 şi a fost, împreună cu mine, trimis în faţa instanţei de către celebrul securist Ristea Priboi. E drept, pe atunci guverna Năstase. Pe atunci, frica sau interesul întuneca raţiunea. Între timp, după lungi şi istovitoare procese, am fost achitaţi. Şi a rămas o carte. Dar despre "13-15" nu există o monografie - se pare că o "asociaţie" ajunge "şefului" victimelor ei. Ca şi un carton pe care eu nu i-aş da voie să scrie "golan", ci cel mult "laş".

Dar să revenim la documente. Într-o situaţie a cauzelor penale privind evenimentele produse în perioada 13-15 iunie 1990, alcătuită la cabinetul procurorului şef al Capitalei, Viorel Spînu (actual avocat al lui Omar Hayssam) la data de 30 septembrie 1991, se arată că în "dosarul golanilor"se soluţionaseră 662 cauze, din care în doar 7 s-a dispus trimiterea în judecată a unui număr de 70 de persoane. Tot în această statistică oficială se arăta că în urma "evenimentelor" s-au identificat ca persoane vătămate, în baza evidenţelor spitalelor din Bucureşti 35 militari, 8 mineri şi 234 persoane civile. Disproporţia este evidentă - cu atît mai mult cu cît trebuie să-i luăm aici în considerare şi pe cei 1300 arestaţi, bătuţi "legal", ca şi pe cei ce au fugit din spitale, ori nu şi-au declinat identitatea reală, de teama arestării. Practic, ceea ce s-a petrecut în acele zile în Bucureşti a fost un adevărat măcel. Pe care însă preşedintele Iliescu l-a privit de la bun început altfel. Ca pe un western.

"Aceasta le spuneam şi unor ziarişti americani, într-o discuţie, pornind de la unele similitudini cu subiectele din filme western, de care am fost cu toţii suprasaturaţi. Cînd o localitate americană era obiectul unui atac al unor bandiţi - şeriful bătut, legat fedeleş, case incendiate, inclusiv localul poliţiei, victime, crime - se organizează după aceea potera bărbaţilor din localitate, care îi descoperă pe bandiţi într-o fermă ocupată samavolnic. Potera îi arestează pînă la urmă pe bandiţi, dar, inevitabil, provoacă pagube şi victime nevinovate. Îşi punea oare, cineva, după aceea, problema să-i tragă la răspundere pe cei care îi pedepsiseră pe bandiţi, inclusiv pentru faptul că produseseră pagube fermierului?" Am citat dintr-un interviu acordat de Ion Iliescu revistei România literară, la data de 30 iunie 1990, cînd încă multe sute de persoane continuau să fie reţinute şi anchetate ilegal. Western-ul drag lui avea să mai ruleze şi cu alte ocazii, cînd poterele lui Miron Cozma au sărit din nou în apărarea "Fermei Animalelor" de la putere.

Marius OPREA

 Zona libera de neo-comunsim a Romāniei. Kilometrul 0 al democratiei 
mineriada 13 - 15 iunie 1990
Actiuni, protesteActiuni, proteste


mineriada 13 - 15 iunie 1990

«Vreau sa multumesc pentru spiritul organizat in care v-ati prezentat, in care ati actionat, sa multumesc conducatorilor dumneavoastra, inginerului Cozma si celorlaltor lideri sindicali care au fost in fruntea dumneavoastra, alaturi de noi, care ne-au ajutat in aceste zile. Deci va multumesc tuturor pentru tot ce ati facut in aceste zile.[...]

Stim ca avem in dumneavoastra un sprijin de nadejde, cind va fi nevoie, vom apela! »

(Ion Iliescu, Discursul tinut la Complexul Expozitional, 15 iunie 1990, prin care a multumit minerilor pentru tot ce au facut la Bucuresti in zilele de 14-15 iunie 1990)

mineriada 13 - 15 iunie 1990


mineriada 13 - 15 iunie 1990


mineriada 13 - 15 iunie 1990


mineriada 13 - 15 iunie 1990


Mineriada 13-15 iunie 1990

Mineriada 13 - 15 iunie 1990Raport despre Dosarul_represiunii din iunie 1990 (doc)
Mineriada 13 - 15 iunie 1990Lagarul Magurele 13-19 iunie 1990
Mineriada 13 - 15 iunie 1990Video 13-15 iunie 1990
Mineriada 13 - 15 iunie 1990Mineriada - discurs Ion Iliescu
Mineriada 13 - 15 iunie 1990George Roncea (interviu BBC)
Mineriada 13 - 15 iunie 1990Rechizitoriu Chitac
Mineriada 13 - 15 iunie 1990Jurnalul garnizoanei Bucuresti
Mineriada 13 - 15 iunie 1990Cronologie informala a Dosarului Mineriadei
Mineriada 13 - 15 iunie 1990Istoria Dosarului Mineriadei
Mineriada 13 - 15 iunie 1990Filme
Mineriada 13 - 15 iunie 1990Filme www.avmr.ro