HomeHome
După 22 decembrie '89După 22 decembrie '89
Piaţa Universităţii 1990Piaţa Universităţii 1990
13-15 iunie 199013-15 iunie 1990
VinovaţiiVinovaţii
InstigatoriiInstigatorii
VictimeleVictimele
Forţele de represiuneForţele de represiune
Dosarul "Mineriada"Dosarul "Mineriada"
Mărturii, evocări, analizeMărturii, evocări, analize
Reacţii internaţionaleReacţii internaţionale
FotografiiFotografii

mineriada 13 - 15 iunie 1990


mineriada 13 - 15 iunie 1990


mineriada 13 - 15 iunie 1990


mineriada 13 - 15 iunie 1990


mineriada 13 - 15 iunie 1990


mineriada 13 - 15 iunie 1990


mineriada 13 - 15 iunie 1990


 Zona libera de neo-comunsim a Romāniei. Kilometrul 0 al democratiei 

Piata Universitatii final


Preambul
În 1977, minerii din Valea Jiului se revoltau, primii, împotriva comunismului. După ani de izolare, de represiuni doar de ei ştiute, care au mers până la exilare şi suprimare fizică, într-un cuvânt prin reeducare, ei devin o masă uşor de manevrat. Comunismul a lăsat sechele adânci. Minerii vor deveni din victime ale comunismului, călăii utilizaţi de regimul neocomunist instalat după lichidarea lui Ceauşescu. Reeducarea, experimentată de ruşi în anii ‘50, în România, în lagărul de la Piteşti, a dat roade. Diabolica rotaţie a victimelor în torţionari va fi aplicată pe scară largă de către vlăstarele perestroikăi, Iliescu şi Roman. Nimicirea românilor de către români, este tema aplicaţiei tactice desfăşurate în România. Comunismul nu piere: se transformă, a fost cuvântul de ordine al regimului Iliescu.

În 1990 studenţii Bucureştiului au fost cei care s-au revoltat împotriva regimului Iliescu. Piaţa Universităţii a fost un moment crucial în viaţa României, o manifestare a demnităţii româneşti şi a dorinţei fierbinţi de eliberare pentru totdeauna de comunism. Aspiraţia către libertate, exprimată în 1989 de către tineretul României, odată gustată, nu va mai pieri şi se împlineşte în momentul magic al Pieţei Universităţii. Tocmai de aceea, noii guvernanţi caută cu atâta perseverenţă să-şi găsească legitimarea în Piaţa Universităţii. Se ştie că partea cea mai însemnată a puterii politice de astăzi şi-a câştigat voturile de la tinerii care au împărtăşit idealurile formulate cu tărie în Piaţă. Cei care au fost acolo au datoria să ceară noii Puteri pedepsirea celor care au împins români contra români. Mineri contra studenţi. A celor care poartă vinovăţia unei ruşinoase pete pe obrazul României. Suntem datori să spunem până la capăt adevărul. Materialul publicat acum, reprezintă o contribuţie în acest sens şi aparţine unor participanţi cu un rol activ în organizarea Pieţei Universităţii, astăzi redactori ai ziarului ZIUA, Victor şi George Roncea.

Premisele declanşării fenomenului Piaţa Universităţii

În decembrie 1989 copiii României au strigat: "Împăratul e gol!" şi adevărul lor a învins. Nu ca în poveste, ci cu jertfă de sânge. Împăratul s-a prăbuşit, dar Partidul a rămas, îmbrăcat cu haine noi. Străvezii şi acestea, ceea ce i-a făcut pe tineri, cu vederea ascuţită şi antrenată, să arate din nou către hidoasa nuditate ascunsă sub sloganul mesianic al Mântuirii, al Salvării, cu care se înveşmântase Frontul, apărut, vezi Doamne, din "spuma Revoluţiei". Cunoscătorii ştiu că toate Fronturile din lume au un unic izvor: Moscova. Deşi necunoscători tinerii au simţit de unde bătea vântul în pânzele Frontului nostru.
Consiliul Frontului Salvării Naţionale a preluat Puterea, devenind for suprem. Noi lideri au declarat că CFSN va deţine puterea provizoriu, până la instaurarea unui regim democratic ce ar fi urmat să rezulte din alegeri libere.

26 decembrie 1989: este organizat primul miting anticomunist după Revoluţie, când, pe străzile Capitalei, se mai trăgea încă. Organizatorii erau cei care, în 22 decembrie, avuseseră curajul să pătrundă în clădirea Comitetului Central şi care, mai ales, fuseseră martorii alcătuirii acelor faimoase liste pentru viitorul CPUN, la "împărţirea ciolanului" între vechii kominternişti şi nomenclatura eşalonului doi al Partidului. Doina Cornea, cap de listă în CFSN este îndemnată de Brucan să apară la televizor şi să-i stigmatizeze pe organizatorii mitingului drept "terorişti". Doina îl ascultă pe Silviu (aşa se apelau ei intre ei) şi ca urmare a apariţiei sale la televizor prima tentativă a tinerilor de aplicare a lustraţiei eşuează.

12 ianuarie: Manifestanţii cer îndepărtarea de la Conducerea CFSN a nomenclaturiştilor. Prima minciună publică a lui Ion Iliescu: promisiunea de a scoate în afara legii PCR, care avea să fie încălcată chiar a doua zi.

23 ianuarie: Frontul anunţă că va candida în alegeri, în pofida promisiunilor anterioare. Doina Cornea şi alţi dizidenţi de frunte demisionează din Front. 28-29 ianuarie: PNŢCD, PNL şi PSDR cer demisia echipei conduse de Iliescu şi Roman şi constituirea unei puteri politice care să includă şi partidele istorice. La demonstraţia paşnică organizată de Opoziţie în Piaţa Victoriei, Frontul pune la cale o contramanifestaţie a "oamenilor muncii". Sunt aduşi pentru prima oară minerii în Bucureşti. Din tenebre, apare lozinca "Moarte intelectualilor!".
Aproape zilnic se desfăşoară marşuri şi mitinguri de protest împotriva instalării nomenclaturiştilor în toate posturile importante ale puterii. Devine o certitudine supoziţia "Revoluţiei furate".

18 februarie: la mitingul Opoziţiei, din Piaţa Victoriei, diversionişti incită mulţimea pentru a pătrunde în forţă în sediul Guvernului. Scopul era compromiterea tuturor celor care contestă Frontul. A doua zi, pe 19 februarie, sunt chemaţi la Bucureşti minerii, constituiţi după modelul gărzilor civile paramilitare ale Revoluţiei bolşevice din Rusia.

22 aprilie 1990: se împlineau patru ani de la revoluţie. Asociaţii nepolitice au organizat o comemorare la Cimitirul Eroilor, de unde au pornit în marş spre Televiziune. La Piaţa Aviatorilor avea loc mitingul electoral al PNŢcd. Grupurile de manifestanţi s-au îndreptat către TVR, instituţie devenită punct nodal al contestărilor post revoluţionare datorită administrarii exclusive şi discreţionare a monopolului informaţiei publice de către fesenişti. S-a propus apoi încheierea manifestaţiei, în Piaţa Universităţii. În timp ce coloana de manifestanţi se deplasa pe Calea Dorobanţilor, de la balconul unui bloc s-a aruncat un ghiveci de flori care a rănit o femeie în vârstă. Aceasta a fost transportată în stare gravă la Spitalul de Urgenţă. Incidentul a făcut ca tensiunea din rândul manifestanţilor să crească. Ajunşi în Piaţa Universităţii, ei ocupă carosabilul, blocând circulaţia atât pe B-dul Nicolae Bălcescu, cât şi pe B-dul Republicii. Pentru prima dată după Revoluţie se înalţă baricade.

23 aprilie: lumea se adună pe trotuarul din faţa Teatrului Naţional. Se vorbeşte la portavoce. Peste noapte rămân circa 100 de persoane. Forţe de ordine - cca. 1000 de elevi de la Şcoala Băneasa - sunt grupate pe carosabil. Un grup mic de manifestanţi rămâne peste noapte în Piaţă.

24 aprilie: în jurul orei 5.00 dimineaţa Poliţia se năpusteşte asupra oameniilor strânşi în jurul troiţei. Au fost loviţi cu sălbăticie, fără alegere, răniţi ai Revoluţiei, femei, copii. Piaţa este ocupată de către poliţişti înarmaţi, însoţiţi de câini lupi, care se desfăşoară în cordon, de la Societe Generale până la cinematograful "Luceafărul".

În jurul orei 11.00, Poliţia se retrage, Piaţa fiind reocupată de câteva sute de manifestanţi. La vederea urmelor lăsate de poliţişti pe spinarea celor bătuţi în cursul dimineţii starea de spirit a mulţimii devine incandescentă. Se strigă cu patimă"Jos Iliescu"! În dimineaţa aceleiaşi zile, preşedintele CPUN, Ion Iliescu cere votarea unei moţiuni pentru eliberarea forţată a pieţei, moţiune ce nu va fi adoptată. Ion Iliescu îi numeşte pe cei care îl contestă în Piaţa Universităţii - "golani".



Întemeierea Golaniei - garnizoana bunului simţ din România
George Roncea : - "La ora 12.00, am decupat un cartonaş pe care am scris apăsat "golan". În stânga jos am pus ca o marcă înregistrată semnătura: Ion Iliescu. Un prieten, care avea un amic la PNL, unde exista un xerox, îmi trage vreo câteva sute de bucăţi. Cumpăr două cutii de ace şi îmi pun prietena, Irina, proaspăt agăţată, să se plimbe cât mai demn şi mai ţanţoş, cu ecusonul pe piept, printre oamenii care comentau indignaţi ofensa adusă de Iliescu. Chestia uimeşte, la început, dar foarte iute apare reacţia aşteptată, de frondă ironică la adresa încruntatului Iliescu, moment în care apar la vedere cu teancul de insigne şi cu acele. În două minute rămân fără ecusoane, pe care oamenii, râzând, şi le prind cu mândrie în piept. La ora 15.00, Institutul de Arhitectură va fi împodobit cu o inscripţie pe care se putea citi: "Facultate de golani".
Ion I. Iliescu, utilizând o sintagmă asemănătoare cu cea folosită de Ceauşescu s-a devoalat structural iar accentul pus pe aceasta expresie - golan - a devenit un memento, o perpetuă atenţionare asupra naturii reale a comunistului Ilici. Numele ne-a devenit renume. S-a instituit o ierarhie, o elită, consolidată ulterior prin represiune. Din acel moment s-a împlinit fenomenul de auto-legitimare a unui grup distinct ce era până atunci încă difuz şi lipsit de contur. "Golani" vor fi toţi cei care îşi asumă identitatea cu spiritul Pieţei Universităţii. Eticheta de "golan" devine însemnul heraldic al minorităţii bunului simţ din România. Personalităţi ilustre ale Romaniei şi nu numai vor innobila calitatea de golan. Vor apare cântece, balade, se va crea o legendă a Golaniei. Ba chiar, fluturând legitimatia de golan, un oarecare Emil va ajunge preşedinte.




Deschiderea balconului - Perimetrul

La ora 17.00, preşedintele Ligii Studenţilor din Universitate Marian Munteanu, deschide balconul Facultăţii de Geologie, în pofida opoziţiei profesorilor. Cheia celebrului balcon este furnizată de către o femeie de servici, al cărei nume, din păcate, nu a fost înregistrat de posteritate.

Cu această decizie, luată de studenţii din Universitate, se deschide fenomenul Pieţei Universităţii. Înălţimea balconului, prelungire simbolică a trupului Universităţii, devenit tribună a opiniei anticomuniste conferă o altă perspectivă celor care contestă fesenismul de stat şi de partid. Manifestanţii, care până atunci străbăteau oraşul în lung şi în lat, se stabilizează şi-şi alcătuiesc o fortăreaţă aşezată pe un loc strategic. Încărcătura spaţiului sacru, datorită jertfei aduse aici, se transferă asupra celor ce-l "locuiesc" Se constituie astfel frontiera, limita grupului ad hoc intitulat, "golani", asupra căruia se răsfrânge proiecţia de ordin spiritual, de continuatori şi depozitari ai mesajului celor ucişi aici în decembrie, pentru libertate. Graniţa teritoriului Golaniei este fixată de clădirea Universităţii şi a Facultăţii de Arhitectură şi are ca limite periferiale, intersecţia, nod de circulaţie vital al oraşului, Intercontinentalul, care exprima simbolic Străinătatea, linia fostului baraj din 21 decembrie, de la Universitate, baricadă investită cu semnificaţii sacrale, loc al jertfei tinerilor ridicaţi atunci împotriva Partidului, iar acum împotriva Frontului, uzurpator al Revoltei.

Organizarea Pieţei

Studenţii din cele două facultăţi au fost constituiţi în echipe de lucru, pe "specialităţi"- respectiv pe expresie vizuală şi literar-sonoră. Eu am ocupat atelierul de la etajul patru al Arhitecturii, ale cărui ferestre dădeau spre Piaţă, unde se aflau studenţii anului şase, terminal, de la Institut, care îşi pregăteau lucrările de diplomă. S-au înghesuit cât s-a putut. Primul text afişat de mine pe faţadă a fost punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara, scris pe un cearceaf rechiziţionat de la balerina din casă (Irina rămâne principalul caştig al Pieţei în ce mă priveşte - peste ani o voi păcăli să se mărite cu mine)...

Apoi, doi colegi de la Academia de Artă, au adus o enormă reproducere, făcută de mână după o fotografie ce-i înfăţişa pe Iliescu şi pe Ceauşescu împreună, imagine ce demitiza legenda aşa zisei dizidenţe a lui Iliescu. S-a întemeiat un grup relativ mic, format din absolvenţi ai Liceului de Artă N. Tonitza, din studenţi ai Academiei de Artă şi ai Institutului de Arhitectură. Cu totul, cam zece băieţi şi fete, talentaţi şi muncitori. Ni s-au alăturat forţe de al Grupul Independent pentru Democraţie, asociaţie cu mulţi medicinişti şi cu un spirit întreprinzător remarcabil, condusă de Cornel Fieroiu. Foarte practici şi disciplinaţi cei de la GID au susţinut cea mai mare parte a logisticii Pieţei. Fetele coseau enormele bucăţi de pânză, utilizate la « political advertising » făceau curăţenie în Piaţă, băieţii aduceau bani şi unelte de lucru.




Partea Arhitecturii

Am realizat un proiect scenografic al amenajării spaţiului imagistic al Pieţei, pe schema unei scene de tip italian, cu punct unic de focalizare, asupra balconului. Ideea era să se obţină o particularizare distinctă a Zonei, atât prin dispunerea lozincilor, care trebuiau să delimiteze Piaţa, cât şi prin conţinutul mesajului înscris pe suprafaţa pânzelor. Am compus o siglă a Golaniei, fixată pe turnul Arhitecturii, care simbolic desemna ideea nonviolenţei, prin folosirea semnului păcii utilizat de studenţii protestatari ai Occidentului din anii ‘60. Operatorii de la televiziunile vestice urmau să ofere publicului occidental proba unui vocabular comun şi a unei simbolistici consonante.

L-am utilizat copios pe Iorga - "Cine uită nu merită"- îi aparţine, dar şi pe Adam Michinic. Toate uriaşele lozinci din Piaţă au fost realizate în atelierul de la Arhitectură. Fetele trăgeau la maşină pânza iar noi pictam non stop, refăceam ce se strica din cauza vântului, ne căţăram pe streaşinile facultăţilor, într-o echilibristică periculoasă, pentru a atârna alte şi alte texte şi desene. Am acoperit clădirile Universităţii şi ale Arhitecturii, suprafeţele utilizabile constituind suportul unei gazete de perete sui-generis a Pieţei Universităţii. Deasupra balconului a fost instalată Icoana Maicii Domnului. Străjuind balconul de o parte şi de alta se afla portretul lui Eminescu. Simbolic, aceste efigii guvernau Piaţa şi exprimau spiritul, creştinesc şi românesc invocat de studenţi.

Arhitectura şi-a extins rolul funcţional din momentul apariţiei videoproiectorului. "Apariţia" a însemnat şterpelirea sculei, aflată în proprietatea Centrului Cultural al Franţei, care avea deschisă o expoziţie la sala Dalles. Aparatul era "împrumutat", la căderea serii, adus pe căi ocolite în Institut, şi apoi plasat la loc, după ce se difuzau filmele montate tot acolo, la etajul patru. Ecranul fusese construit din bare de aluminiu "completate" din patrimoniul Oficiului de Expoziţii. Aveam trei video-uri şi două televizoare adunate de la amici. Casetele filmate în tipul revoluţiei erau vizionate în premieră aici, montate improvizat şi apoi distribuite la emisari sosiţi din centrele universitare din ţară unde se organizaseră mini - Golanii. Tot felul de agenţi ai serviciilor încercau să pătrundă în « studioul 4 » al Pieţei Universităţii. Ne-am dotat cu staţii de emisie, am facut legitimaţii de acces, am pus parole şi am chemat un coleg mare maestru de arte marţiale să ne păzească. Darius, maestrul, a fost de vreo două ori gata gata sa taie în două cu sabia nişte domni care au încetat să ne mai deranjeze noaptea.

Francezii au aflat după un timp ce făceam noi cu scula lor şi fiind şi ei cam socialişti ne-au lăsat fără obiect. Sorin Dumitrescu a încercat fără succes să-i convingă pe francezi să ne mai lase proiectorul. Am încercat la toate centrele culturale la care ştiam că există video proiectoare, şi cu această ocazie am aflat de ce puternică susţinere se bucură regimul Iliescu. Tana Roşca, soţia lui Sorin Roşca Stănescu, ne-a făcut rost până la urmă de un aparat cu performanţe inferioare, de la Şcoala germană, unde era profesoară. Cand am rămas şi fără scula germană un student genial de la fizică a realizat o improvizaţie hilară dintr-un televizor supravoltat dotat cu o lupă enormă plasată in varful unui nas tronconic. Drăcia mergea dar proiecta imaginea invers. Nucleul grupului de la etajul patru al Arhitecturii a fost generatorul ideei unei televiziuni alternative, care se va numi SOTI.

Partea Universităţii

Dacă Arhitectura constituia centrul de realizare a imagisticii Pieţei, Universitatea reprezenta punctul de difuzie principal al mesajului Golaniei. Cântecele alcătuiau o umbrelă sonoră ce acoperea teritoriul Pieţei şi solidariza conştiinţa publică a locuitorilor acesteia. Băieţii de la Ligă purtau greul organizării accesului la balcon, devenit o portavoce de mare putere a pieţei. Oameni de toate felurile s-au perindat la balcon şi pe măsură ce lua amploare fenomenul Pieţei la balcon au început să apară personalităţi de prestigiu ale vieţii româneşti.

Grupul de la GDS la început ne-a fost ostil, dar când au văzut că treaba din Piaţă se îngroaşă şi poate aduce un ce profit, şi-au schimbat atitudinea. Studenţii din Universitate trebuiau să facă faţă şi grupurilor de diversionişti de la diverse asociaţii dubioase, apărute ca ciupercile, care încercau să imprime Pieţei o orientare agresivă, pentru a compromite mesajul non violent lansat şi susţinut de studenţi.

Tot la Universitate se organiza curăţenia şi apărarea Golaniei, cu concursul GID şi al Asociaţiei 21 Decembrie. Se făcea cu schimbul de pază în perimetrul Pieţei, deoarece, încă de la început a persistat norul ameninţării şi violenţei asupra Zonei. În timp ne-am "dotat" cu aparate de emisie-recepţie, de jucărie, cu o rază de acţiune de 200 de metri, s-au creat "consemne" şi "parole" de acces la "obiective": balconul, Universitatea, Institutul de Arhitectură, staţia de amplificare, videoproiectorul, ecranul şi punctul de lucru din spatele acestuia. Era o joacă dar o trăiam cu seriozitatea unor tineri care au văzut multe, mult prea multe pentru vârsta lor.

La sfârşitul lui aprilie, se declară greva foamei pentru susţinerea revendicărilor Pieţei. Greviştii (veniţi din toate regiunile ţării: Timişoara, Cluj, Constanţa, Galaţi) se vor instala în corturi pe peluza din faţa Teatrului Naţional. Într-o primă fază, Direcţia Sanitară a Municipiului Bucureşti refuză orice fel de asistenţă medicală, aceasta fiind asigurată voluntar de către medicii Nicolae Constantinescu, Alexei Florescu, Dragoş Nicolescu şi Camelia Doru. Ulterior, Crucea Roşie îşi face totuşi apariţia, acordând supraveghere medicală oficială.

Fără nici o legătură cu manifestaţia, în zonele limitrofe ale Pieţei Universităţii (deci în afara baricadelor) a apărut treptat un fel de talcioc ţigănesc, încurajat de Poliţie. Era necesară o imagine detestabilă asociată Pieţei, care să fie popularizată şi îngroşată de Televiziune.

După 24 mai, manifestaţia şi-a diminuat din intensitate, numărul participanţilor permanenţi reducându-se la câteva zeci de persoane, care au rămas alături de greviştii foamei. Ne-am retras din Piaţă deoarece aveam informaţii că se pregătesc acţiuni diversioniste de forţă, prin care să se compromită toată acţiunea din Piaţă.

Reprimarea Pieţei

Hotărârea de lichidare a Pieţei universităţii a fost luată pe 11 iunie, în cursul unei întruniri conduse de Ion Iliescu şi Petre Roman. În noaptea de 12 spre 13 iunie, în Piaţă se aflau cca. 200 de persoane şi greviştii foamei. Către ora 2.00 dimineaţa, membrii "Alianţei Poporului" îşi strâng aparatura şi corturile pe care încearcă să le depoziteze la sediul PNL. Cel care se afla de gardă în sediu s-a opus, dându-i afară. Totuşi, aparatura respectivă va fi găsită a doua zi de mineri la sediul partidului. În jurul orei 4.00, peste 1000 de poliţişti au început "curăţirea" Pieţei. Iliescu declara pe 15 iunie, referindu-se la evacuarea Pieţei: "S-a procedat într-o manieră foarte, foarte civilizată".

Planul acţiunii a fost complet anapoda:
- ora 4-4.30 dimineaţa, decisă pentru debutul "evacuării" i-a conferit un caracter de reprimare şi nu cel de restabilire a ordinii, care ar fi trebuit să se facă la lumina zilei;
-s-a prevăzut închiderea completă a Pieţei pe o arie foarte mare, în loc să se fi acţionat conform scopului declarat, de redare imediată a circulaţiei în întreaga zonă;
- s-a prevăzut capturarea manifestanţilor, în loc să se încerce dispersarea lor prin mijloace paşnice.

La acţiunile de "curăţire" a Pieţei au participat următoarele efective: 650 cadre şi 750 ofiţeri din cadrul Poliţiei, 100 de soldaţi, "n" oameni de la SRI, o companie de pompieri, un număr de nouă autosalvări ale Ministerului Sănătăţii pentru a transporta greviştii foamei. S-a blocat accesul pe toate străzile care conduceau către Piaţa Universităţii. Manifestanţii au fost capturaţi fără ca, în prealabil, să fi fost avertizaţi sau somaţi.
Caracterul de represiune al acţiunii a stârnit protestele trecătorilor şi a unor studenţi din Facultatea de Arhitectură. Poliţiştii i-au reţinut şi ridicat şi pe aceştia, au pătruns cu forţa în Institutul de Arhitectură, de unde au ridicat trei studenţi. Raportul numeric poliţie/civili era de 15/1.

Pe 13 iunie, în jurul orei 10.00, Piaţa complet eliberată de manifestanţi, continua să fie înconjurată de poliţişti. Accesul în spaţiul delimitat de autobuzele şi cordoanele de poliţişti era imposibil. În unele locuri mai putea fi văzut câte un tânăr ciomăgit de poliţişti şi apoi introdus într-o dubă. Se aflase că Marian Munteanu fusese luat de-acasă-în jurul orei 6.00 - pentru o "discuţie" la Poliţie în legătură cu aşa-zisele neînţelegeri cu cei de la radio Unifun. La ora 10.15, două grupuri - pro- şi antiguvernamentale - se huiduiesc în faţa Spitalului Colţea. Sprijinitorii guvernului aruncă cu monede în manifestanţii care scandează "Jos comunismul !". Încăierările sunt inevitabile, iar Poliţia operează câteva arestări.

În jurul orei 11.00, îşi face apariţia grupul IMGB care "face ordine". Deşi aparent fără nici un rost, în Piaţă fiind deja aproximativ 1000 de poliţişti conduşi de generalii Diamandescu şi Bâtlan, prezenţa muncitorilor a încins în continuare spiritele. Grupul IMGB-iştilor s-a îndreptat către Institutul de Arhitectură.

La ora 12.30, în jurul Pieţei Universităţii se adunaseră deja câteva sute de manifestanţi. La scurt timp apar şi cadre ale Poliţiei militare care, după o jumătate de oră, face stânga-împrejur, retrăgându-se spre un autobuz aflat în faţa Institutului de Arhitectură. La 13.30, un alt autobuz cu poliţişti se retrage parcă ostentativ.

La ora 14.00, pe lungimea de undă a postului radio Contact s-a interferat o discuţie dintre "indicativul 52" şi "53": "Vă rog să informaţi pe domnul preşedinte. Ne dăm foc la toate autobuzele. Asta a fost înţelegerea. Vă rog să informaţi." "52" şi "53" erau generalii Chiţac şi Diamandescu.

Câteva minute mai târziu începe confruntarea directă manifestanţi-Poliţie, generată în bună măsură de aceste retrageri şi de tentativa organelor de ordine de a aresta şi a introduce într-o dubă câţiva oameni. Poliţia răspunde atacurilor manifestanţilor aruncând cu pietre.

La ora 15.00, tensiunea în Piaţă atingea cote maxime. În jurul orei 15.30 este eliberat de la "discuţia" de la Poliţie (care fusese anunţată pentru maximum două ore şi durase nouă) Marian Munteanu. La ora 16.00, studenţii care păzeau Facultatea de Chimie surprind un tânăr care încerca să dea foc unui autobuz cu ajutorul unei sticle incendiare. Luat la bani mărunţi, se descoperă că băiatul este elev la Academia de Poliţie.

La 16.10, Poliţia dispăruse complet din zonă, piaţa fiind reocupată de către manifestanţi. La ora 17.00, Marian Munteanu apare în balconul Universităţii făcând numeroase apeluri la calm şi nonviolenţă. În acest timp, sediul MI este atacat cu pietre şi sticle incendiare, de către indivizi dubioşi, atletici, echipaţi cu treninguri viu colorate, cam prea ostentativ "civile". Potrivit declaraţiilor unor membri oculari, Poliţia şi Armata masate în faţa sediului s-au retras folosindu-se de cinci autobuze.

În jurul orelor 18.30-19.00, martorii declară că au auzit şase sau şapte focuri de armă, trase din sediul MI, probabil de la etajul II sau III. Două persoane au fost ucise.

În acelaşi timp, în faţa sediului Televiziunii erau prezenţi aproape 2000 de manifestanţi. Printre ei s-a zvonit că vor fi admişi, în sediu, reprezentanţi ai demonstranţilor, pentru începerea unui dialog cu conducerea TVR. Astfel, militarii care păzeau instituţia au permis pătrunderea a 200 de persoane în clădire. La ieşirea din clădire, au apărut grupuri de 40-50 de persoane, îmbrăcate în salopetă şi înarmaţi cu bâte, care blocau accesul demonstranţilor în afara incintei. Armata nu a intervenit. La ora 22.30, la TVR, situaţia era controlată de forţele de ordine. Manifestanţii din faţa clădirii au fost dispersaţi în jurul orei 1.

În noaptea de 13 spre 14 iunie, mai sunt înregistrate oficial cinci persoane decedate, dintre care trei prin împuşcare. Toate aceste trei persoane au fost împuşcate în cap.

TVR a transmis comunicatele preşedintelui Iliescu şi comunicatele Guvernului, în care se declara că în ţară ar avea loc o "rebeliune legionară", ori "de tip legionar", o "încercare de lovitură de stat" premeditată, în vederea răsturnării ordinii existente. În această situaţie, s-a făcut apel către cetăţenii judeţelor învecinate, precum şi la mineri pentru a se deplasa în Capitală spre a restabili ordinea şi a apăra democraţia. Executivul însă deja apelase la Armată, iar garnizoana Bucureşti, la ora 17.20 intrase în alarmă. În acelaşi timp batalioanele de mineri se pregăteau pentru a se îndrepta către Bucureşti. Rezultă că Iliescu şi Roman nu aveau încredere în Armată, de vreme ce utilizau în paralel o forţă civilă cu caracter paramilitar. Armata, la ora 1,05 noaptea raportase că reuşit să controleze situaţia în capitală. Trenurile cu mineri, dacă se dorea, puteau fi oprite după această oră între Craiova şi Caracal. Nu numai că executivul nu a ordonat această măsură, ci dimpotrivă a continuat să aducă mineri, ultimele trenuri îndreptându-se catre Bucureşti la orele 7 şi 9 dimineaţa.

Venirea minerilor în Capitală a fost întârziată cu câteva ore de inginerul Ioan Mănucu. Constatând introducerea ilegală în circulaţie a unor garnituri de tren din Valea Jiului el a întrerupt curentul electric între Lainici şi Valea Sudului. Atunci, el a fost somat de către colonelul Turturică (Poliţia din Craiova) şi procurorul Dimon să revină asupra hotărârii sale. Pe 15 iunie, prin decizia regionalei CFR Craiova, lui Mănucu i s-a desfăcut contractul de muncă. Traian Băsescu i-a refuzat reîncadrarea. Actualul ministru al Transporturilor, Dobre, era şeful lui Mănucu şi cel care i-a cerut imperativ acestuia să dea drumul la garniturile minerilor. Fesenist înfocat.

Pentru deplasarea minerilor Direcţia Mişcare a Ministerului Transporturilor (ministru Cornel Burada) a aprobat formarea a 11 garnituri speciale de trenuri, cu încălcarea normelor în vigoare şi a Regulamentului ministerului. Pentru formarea trenurilor speciale se impunea avizul unei comisii militare, ceea ce nu s-a făcut. Ministrul a ţinut legătura la Guvern cu Adrian Sârbu, care îl solicitase şi pentru formarea unui tren special la Galaţi, care să aducă muncitori de pe platforma siderurgică. În dimineaţa zilei de 14 iunie, la ora 5.00, au ajuns în Bucureşti peste 10.000 de mineri, continuînd să sosească alte şi alte garnituri.

În total la Bucureşti s-au adus aproape 20.000 de mineri, ca o demonstraţie de forţă fără precedent adresată bucureştenilor ce trebuiau cuminţiţi.

În jurul orei 5.30, în Piaţa Universităţii a năvălit hoarda de mineri înarmaţi cu răngi şi securi. Au spart uşile Facultăţilor de Geografie-Geologie şi de Chimie şi au pătruns în clădirea Universităţii. La fel s-a întâmplat şi la Institutul de Arhitectură. Clădirile au fost cercetate de la subsol până în pod, în căutare de studenţi, arme, muniţii, droguri, ocazie cu care au fost sparte biblioteci, laboratoare, mobilier, aparatură.

Acelaşi tratament a fost aplicat şi la sediile partidelor istorice, la sediile ziarelor "Dreptatea", România liberă", etc. Sediul "Dreptăţii", de exemplu, a fost integral distrus, furându-se toată documentaţia şi aparatura specializată. Din mai multe depoziţii, rezultă că minerii au fost conduşi, pe tot parcursul atacurilor, de către civili.

Acest lung şir de violenţe s-a soldat cu peste 900 de răniţi, dintre care 500 au avut nevoie de spitalizare. Raidurile minerilor prin Capitală au mai produs peste 1500 de arestări, dintre care numai 120 cu mandat. Majoritatea arestaţilor au fost duşi la unitatea militară Măgurele, unde au trăit un adevărat infern.

După aproape trei zile de lupte stradale, s-au înregistrat peste 500 de răniţi. În ceea ce priveşte numărul real al morţilor, acesta rămâne necunoscut. Oficial, s-a avansat numărul de şapte morţi, dintre care cinci decedaţi prin împuşcare. Există însă o serie întreagă de date care pun însă la îndoială veridicitatea acestei cifre. În primul rând, imediat după evenimente, au apărut zeci de anunţuri în care erau făcute cunoscute dispariţiile unor persoane. Trebuie ţinut cont şi de cazul gropilor comune de la Străuleşti, în care au fost îngropate în acele zile o mulţime de persoane, "datorită lipsei de spaţiu şi condiţii pentru păstrarea cadavrelor neidentificate la Institutul Medico-Legal".

Până astăzi au lămas nelămurite oficial aspectele reprimării Pieţei Universităţii. Vinovăţiile nici acum nu sunt clar delimitate.

Fostul senatorul P.N.L. Sabin Ivan, membru al Comisiei parlamentare de anchetă a sângeroaselor evenimente din 13-15 iunie 1990 a publicat în două remarcabile volume document, declaraţiile luate luate sub prestare de jurământ protagoniştilor principali ai mineriadei. Deşi ancheta parlamentară, ca toate celelate, nu a avut nici o consecinţă, mărturiile aduc un plus de lumină asupra tenebroasei conspiraţii a guvernanţilor împotriva cetăţenilor României.


Declaraţii ale protagoniştilor volumului document realizat de Sabin Ivan


Generalul colonel Victor Atanasie Stănculescu, Ministrul Apărării Naţionale:

Generalul Stănculescu şi-a precedat declaraţia înaintată Comisiei parlamentare printr-o adresă M.Ap.N (nr. 4835/25 sept.1990), în care informa în mod oficial că în perioada 16-19 iunie în unităţile militare ale Garnizoanei Bucureşti au fost cazaţi 958 de mineri şi care la plecarea spre Valea Jiului au refuzat să predea îmbrăcămintea primită de la Armată. Declaraţia ministrului dată în faţa Comisiei a stârnit stupefacţie prin conţinutul său. El dezvăluie opoziţia fermă pe care Armata în general a manifestat-o faţă de acţiunile liderilor FSN.

Generalul arată că la sosirea sa de la Berlin, în data de 14 iunie, i s-a raportat de către gen. Vasile Ionel că în cursul nopţii de 13/14 iunie, fix la ora 1,05, Armata era stăpână pe situaţia din Capitală şi că problemele militare fuseseră rezolvate. El a mai spus că Marele Stat Major nu a fost implicat în transporturile speciale, garniturile de tren formate ilegal care au adus minerii, şi că atunci când au venit minerii i-a comunicat preşedintelui Iliescu "că e prima şi ultima dată când se mai întâmplă aşa."

Cităm în continuare din senzaţională declaraţie a gen. Stănculescu înregistrată de Comisie:(pag.146) "La ora 11.00 după ce m-am întors m-am întâlnit la Palatul Victoriei cu dl. N.S. Dumitru şi cu dl. Adrian Sârbu care primeau informaţii despre activităţile din Capitală, activităţi mai frumoase şi activităţi mai puţin frumoase. Am solicitat domnului N.S.Dumitru, pe care îl văzusem mai activ şi cu mai multe cunoştinţe despre mineri să găsim soluţii ca ei să se retragă din Capitală. Din partea d-lui N.S. Dumitru, a fost o rezistenţă ca minerii să fie trimişi înapoi. La propunerea mea dânsul a răspuns: "Să mai vedem".

Domnul Adrian Sârbu a fost la mine cu câteva zile înainte de 13 iunie. Dorea să discutăm despre evacuarea Pieţii Universităţii, că are un plan de evacuare, are nişte idei. I-am răspuns că eu nu mă ocup cu speriatul oamenilor. Sârbu vroia dinamită că să arunce în aer Balconul Universităţii.

În 16 iunie 1990 mi-am prezentat demisia cu ocazia unui raport înaintat d-lui Ion Iliescu în care, printre altele, spuneam:"În ultima perioadă de timp, printre măsurile principale pe care le-aţi stabilit, nu s-a apreciat necesar să fie consultată şi persoana mea."

Generalul Stănculescu este prima personalitate a puterii din acea vreme care recunoaşte public existenţa poliţiei politice. El precizează Comisiei că "între mineri se aflau o parte din oamenii lui Cristescu de la serviciul de informaţii 0215 (nume de acoperire, în realitate numele ofiţerului este Calapod)."



Generalul Vasile Ionel, Şeful Marelui Stat Major al Armatei:

(pag.71) "La şedinţa din 11 iunie, de la Guvern, unde s-a hotărât evacuarea Pieţii Universităţii, Armata nu a participat. (...). În ziua de 12 iunie ora 23 au fost solicitaţi 120 de militari pentru a bloca intrările de la metrou, de la Universitate. Domnul preşedinte Ion Iliescu şi domnul prim-ministru Petre Roman mi-au dat dispoziţii pentru a interveni cu trupe din garnizoană. Am alarmat garnizoana din Bucureşti în 13 iunie 1990, ora 17,20. Armata a primit muniţie în jurul orei 23. La ora 1,05, în noaptea de 14 iunie, Televiziunea a fost eliberată, ca şi Ministerul de Interne, după care s-a raportat domnului prim- ministru că Armata este stăpână pe situaţie în Bucureşti. În acest caz nu mai era nevoie de mineri."

Directorul SRI, Virgil Măgureanu:

(pag. 167, pct. 12): "Activitatea neautorizată din Piaţa Universităţii putea genera un focar epidemiologic. Bloca în mod abuziv o arteră vitală de circulaţie a Capitalei.(...)
(pag. 117, pct. 26): "Unii dintre minerii sosiţi la Bucureşti au manifestat excese, antrenându-se în acţiuni violente"(...)
(pag.140) "Motivul evacuării pieţii îl constituia deschiderea lucrărilor Parlamentului. Scenariul pentru evacuarea Pieţii Universităţii a fost stângaci, nepotrivit"(...) În momentul venirii minerilor, intervenţia lor nu mai era necesară. Ei clocoteau, însă, cu săptămâni înainte, faţă de ceea ce se petrecea în Piaţa Universităţii.(...) Minerii au făcut operă de justiţia socială."

Prim-ministrul Petre Roman:

(pag. 123): "Exclud cu desăvârşire posibilitatea ca poliţia să fi avut în plan incendierea propriilor sale maşini. Nu-şi puteau permite să facă acest lucru fără să avem cunoştinţă cât de cât."
(pag. 215): "Cred că a fost o acţiune de tip legionar. Acesta era sentimentul nostru şi bănuiesc că oricine era în locul nostru ar fi avut acelaşi sentiment". În legătură cu caseta audio 52-53 (în care Chiţac, codificat 52, comunică că poliţia dă foc la autobuze n. n.), este clar un trucaj."

Mihai Chiţac, Ministru de Interne:

(pag.110) :" În ziua de 12 iunie 1990 toată conducerea Ministerului de Interne a fost convocată la Palatul Victoria unde preşedintele ales si primul ministru au dat ordin ca împreună cu Misterul Sănătăţii şi SRI Procuratura Generală, Armata să se pună ordine în Piaţa Universităţii. A participat şi N.S. Dumitru. S-a cerut a se organiza evacuarea pentru data de 12 iunie. Am obiecatat că timpul este foarte scurt, aşa că s-a decalat pe 13 iunie. Generalul Diamandescu a făcut şi o schiţă pe baza căreia s-au purtat discuţii. În 12 iunie am stabilit cine să participe, au fost stabiliţi toţi parametrii, toate detaliile. Generalul Mihai Stan de la SRI n-a făcut nici o observaţie. La aducerea muncitorilor nu s-a opus nimeni. La deschiderea Parlamentului trebuia să fie ordine. Acesta a fost motivul evacuării Pieţii Universităţii."

(pag.51) Pentru ziua de 13 iunie s-au adus forţe pe măsura evenimentelor,1400 de oameni. N-am prevăzut o reacţie atât de violentă. Poliţia a rezistat doar 12 ore. Poliţia nu poate rezolva problemele politice. Acestea se rezolvă prin dialog, ori prin alte mijloace, dar nu prin poliţie. Neputinţa poliţiei s-a datorat, în 13 iunie, stării psihoemoţionale. Domnul Petre Roman m-a întrebat care este situaţia poliţiei. I-am spus că nu ştiu, să mă documentez; am dat telefon la Poliţie, dar nu mi-a răspuns nimeni; atunci am urcat în maşină să culeg informaţii! Am fost informat că sediul Poliţiei a fost atacat şi că nimeni nu a opus vreo rezistenţă. Domnul preşedinte mi-a spus că dânsul consideră o enormă greşeală eliberarea deţinuţilor arestaţi în dimineaţa de 13 iunie.
A doua zi am fost la Inspectoratul General al Poliţiei, apoi la Ministerul de Interne. În cursul dimineţii am primit un telefon că sunt eliberat din funcţia de ministru de interne.

Generalul Corneliu Diamandescu, (adjunctul Ministrului de Interne):

(pag.112) "În 11 iunie domnul prim-ministru, domnul Chiţac şi subsemnatul, am discutat ce facem cu Piaţa Universităţii, cu greviştii foamei. Personal am insistat pentru un dialog. Mi s-a spus să acţionăm, s-o redăm circulaţiei.(...) La discuţiile preliminare cu dl. prim-ministrul s-a vorbit despre texte de lege încălcate, despre necesitatea evacuării Pieţii Universităţii.(...)
Am arestat 263 de manifestanţi pentru triere, toţi găsiţi în Piaţa Universităţii. Nu s-au produs violenţe, doar 5-6 oameni au fost luaţi pe sus. Geamurile de la Intercontinental au fost sparte de cei din corturi. (pag.53) "Procurorul general a dat ordin să fie puşi în libertate deţinuţii arestaţi în 13 iunie"(...)

La instruirea cadrelor poliţiei le-am spus fără violenţă, dar cu hotărâre. Fiecare unitate de poliţie va interveni din proprie iniţiativă pentru a nu se depăşi limita, şi chiar pentru a se stopa violenţa. Am dat ordin ca poliţiştii să nu se amestece în acţiunile minerilor. Când minerii au adus oameni au fost reţinuţi numai cei cu mărfuri. Deci, au fost aduşi infractori.

Preşedintele Televiziunii, Răzvan Teodorescu:
"Consider că s-a făcut o greşeală în a se subestima ameninţările antisemite, antinaţionale cu cruci încârligate la adresa noastră. Ca şi directorul Televiziunii, Emanuel Valeriu, am cerut Ministerului Comunicaţiilor oprirea emisiei. Mi-am asumat riscul de a opri emisiunea pentru că dacă ar fi intrat ei, manifestanţii pe post, cred că în două ore ar fi venit în Capitală, Olteniţa, Giurgiu şi Ploieştiul. Emisia a fost oprită între ora 20,15 şi 21,15. I s-a dat drumul tot la cererea mea, cam la jumătate de oră după ce paraşutiştii au intrat în biroul meu."

Directorul Televiziunii, Emanuel Valeriu:

"Hotărârea de a opri emisia am luat-o eu. Am dat un telefon ministrului Pintilie, am dat două, să oprească emisia. El a refuzat motivând că este un act de mare răspundere."
Sistemul de relee de transmitere este următorul: Emisia de la antena Televiziunii este preluată la Palatul Telefoanelor, de aici la Casa Scânteii, unde este difuzată către toată ţara. Când Televiziunea îşi încetează emisia obişnuită pe ecran apare grila de dungi verticale. La oprirea emisiei de la cele două relee intermediare, de la Palatul Telefoanelor şi de la Casa Scântei, înseamnă că nu mai există semnal în eter. În acest caz pe ecranelele televizoarelor apar "purici" şi atât, lucru care nu s-a petrecut niciodată de când există Televiziunea, în afara situaţiei din 13 iunie. Percepută ca un semnal grav, încetarea emisiei a avut rolul hotărâtor de a genera convingerea că în Capitală se petrec fapte mai teribile chiar decât în timpul revoluţiei, când emisia a funcţionat non stop.
Autoritatea care poate hotărâ oprirea emisiei generale este conducerea statului. Ministrul Pintilie şi adjunctul său, Chirică nu puteau opri emisia decât în urma ordinului primului ministru sau al Preşedintelui.

Mărturii despre agenţii puterii direct implicaţi în organizarea reprimării.

Nicolae Cămărăşescu inginer la mina Aninoasa, fost locotenent major de Securitate, apoi ofiţer SRI până la data de 2mai 1990, cel care a interzis apariţia ziarului "România liberă", a confirmat implicarea poliţiei politice create de Voican, dezvăluind că subordonaţii acestuia, colonelul Tache Viorel, precum şi colonelul Mugurel Florescu s-au ocupat direct de mobilizarea minerilor în Capitală. (pag.87) Cei doi au fost dispecerii Palatului Victoria. Cămărăşescu mai arată că la Primăria municipiului Petroşani au apelat pe firul guvernamental şi prim-ministrul Petre Roman şi viceprim ministrul Gelu Voican Voiculescu.

Adrian Sârbu apropiatul lui Petre Roman, a avut o contribuţie însemnată în organizarea reprimării. Adrian Sârbu era consilier al primului-ministru pentru probleme mass-media. Organele mass-media subordonate FSN-ului au avut un rol fundamental în crearea unei opinii publice ostile şi a condiţiilor de reprimare a Pieţii Universităţii. Pe primul loc ca putere de manipulare s-a aflat Televiziunea Română, urmând apoi ziarele Adevărul, Libertatea, Azi. Adrian Sârbu ca şi N.S. Dumitru a fost foarte activ în zilele Mineriadei. De bună seamă comunicatele Guvernului din acea perioadă i se datorează domniei sale.

Mircea Chelaru, până la revoluţie ofiţer de infanterie apoi încadrat în SRI declara Comisiei următoarele (pag.142): " Cu trei săptămâni înainte de 13 iunie au dispărut din magazinele din Bucureşti toate cozile de lopeţi şi de topoare.(...). Am făcut peste 300 de fotografii cu teleobiectiv în Piaţa Universităţii. Au fost înaintate şefilor mei: d-lui Mihai Stan şi d-lui Măgureanu. Mircea Chelaru şi-a dat demisia din SRI "pentru că nu a fost instituţionalizat cadrul legal pentru respectarea drepturilor cetăţeanului"

Generalul Gheorghe Andriţa care s-a aflat în clădirea Ministerului de Interne din 13 iunie până a doua zi.(pag.72) declară următoarele:"A fost găsit un om împuşcat la Romarta Copiilor, care a decedat la spital, după operaţie"

George Roncea : « Acest om, este mortul meu. Mi-a murit în braţe la ora 3.00 noaptea, în holul blocului. Era împuşcat în gât. Fusesem chemat de un grup de oameni care m-au văzut cu aparatul de fotografiat, şi care m-au lăsat singur cu muribundul. Unul dintre locatari mi-a adus o lumânare după care a fugit. Cu o mână încercam să fixez lumânarea şi cu cealaltă trăgeam cadru după cadru. Mergea greu deoarece blitzul se reîncărca încet şi pe deasupra mă incomodau lacrimile. Pârgia declanşatorului îmi aluneca din cauza sângelui de pe mâini. Omul avea în jur de 30 de ani şi alături de el zăcea o geantă ponosită în care avea unelte de electrician. Se uita la mine cu ochii holbaţi înecându-se din pricina sângelui care ţâşnea ritmic, în şuvoaie puternice, inundându-i pieptul şi faţa. Am încercat să-i blochez, fără succes, gaura din gât, prin care i se scurgea viaţa.

Am stat cam 5 minute cu el timp în care a apărut din senin o maşină de la Medecins sans Frontieres care l-a încărcat, şi dus a fost. Vreme îndelungată, după aceea, am încercat să dau de urma acelui om, să-i găsesc familia, să le spun ce s-a întâmplat. Pe lista oficială a celor şase morţi ai Mineriadei, publicată de Guvernul Roman, nu am găsit nici un electrician, nici un tănâr în vârstă de 30 de ani, nici un om împuşcat în gât în faţa blocului Romarta. Filmele făcute de mine mi-au fost toate confiscate de mineri, împreună cu toate actele aflate asupra mea. Printr-o întâmplare, după ce am ieşit de la Măgurele, am aflat de la Alexandru Baboş, preşedintele Asociaţiei Studenţilor Arhitecţi, că actele mele şi filmele se aflau în posesia lui Cico Dumitrescu. Baboş intrase în biroul acestuia cerând să fie eliberaţi toţi cei arestaţi în Facultatea de Arhitectură şi din Universitate. În dreapta lui Cico Dumitrescu, pe colţul biroului, se afla borseta mea pe care Baboş o cunoştea foarte bine. »
n.n. - chirurgul Nae Constantinescu devenit consilier prezidenţial în timpul Convenţiei mă contactează pentru a mă informa că tânărul care mi-a murit în braţe a ajuns pe masa sa de operaţie, confirmând asasinarea acestuia prin împuşcare. Poliţia nici până azi nu a soluţionat dosarul.

Declaraţii publice ale Preşedintelui Ion Iliescu şi Prim-ministrului Petre Roman, factorii de decizie ai puterii contestate de Piaţa Universităţii

Comunicatul Guvernului din 14 iunie 1990: "La sediul Guvernului au fost aduse de mineri un mare număr de obiecte găsite la sediile PNŢCD şi PNL. Din lista acestor obiecte fac parte: arme automate, un mare număr de arme cu aer comprimat, pistoale cu muniţie aferentă, muniţie de calibru 9 mm etc. Au mai fost găsite, de asemenea, obiecte care sunt supuse analizelor de echipelor de specialişti, despre care se ştie deocamdată că reprezintă o tendinţă de fabricare prin xeroxare pe coală de bancnotă de 100 de lei(...)

Discurs al Preşedintelui, în dimineaţa zilei de 14 iunie, ora 5,30, din balconul Palatului Victoria:

"Dragi mineri, mă adresez dumneavoastră, de astă dată mulţumindu-vă pentru răspunsul de solidaritate muncirorească, pe care şi de astă dată l-aţi dat, la chemarea noastră.(...) V-am rugat pe dumneavoastră, minerii, care sunteţi grupaţi, organizaţi, să vă îndreptaţi în coloană pe bulevard, până la Piaţa Universităţii, s-o ocupaţi definitiv dumneavoastră (urale prelungite), după care, în conlucrare cu forţele de ordine, vă rugăm să asiguraţi paza Pieţei Universităţii...vom vedea dacă e nevoie să mai ajutăm în alte puncte din Capitală".

Discurs al lui Ion I. Iliescu, către mineri, în amiaza zilei de 14 iunie, la palatul Victoria :

"În această rebeliune legionară cu care s-a confruntat în aceste zile poporul român, unele elemente au apărut chiar în costumaţie legionară, au afişat steagul verde, au folosit limbajul legionar."

Ion I. Iliescu a declarat în ziua de 15 iunie în faţa minerilor adunaţi în Sala Expoziţională din Bucureşti, următoarele:

"Vă mulţumesc pentru tot ceea ce aţi făcut în aceste zile, pentru toată atitudinea dumneavoastră de de înaltă conştiinţă civică. Vă mulţumesc încă odată tuturor pentru tot ceea ce a-ţi demonstrat în aceste zile, că sunteţi o forţă puternică cu o înaltă disciplină civică, muncitorească, oameni de nădejde şi la bine, dar mai ales la rău."
"Cu ajutorul dvs. au fost descoperite în subsolul clădirii PNŢ-ului: depozite de sticle incendiare, de droguri, de seringi cu care au injectat droguri unora dintre cei care stăteau în Piaţa Universităţii şi armament. În clădirea Asociaţiei 16-21 Decembrie depozitele de bâte şi alte arme albe, lanţuri ş.a.m.d. În subsolul Unversităţii s-au descoperit arme: 22 de puşti Jeco, dar care sunt periculoase în asemenea condiţiuni, şi saci cu prafuri eufirizante pe care probabil l-au tot folosit în această perioadă.

Cum se poate motiva în sediul unui partid politic, în sediul unor asociaţii declarate apolitice, prezenţa unor asemenea depozite de sticle incendiare, de muniţii, de droguri, şi de tot felul, arme de agresiune; cum se poate motiva aşa ceva? (...). Am discutat şi ne gândim la instituirea unei gărzi naţionale, o să vedem cum o s-o denumim, mai exact oameni bine instruiţi, oameni hotărâţi, oameni decişi pentru intervenţii. În momente excepţionale ca acele care au avut loc pe 13 iunie. (...).

Populaţia a fost mobilizată în urma acestor chestiuni, este o indignare generală împotriva acestor elemente deplasate care s-au dedat la violenţe fără egal. Eu vreau să vă spun că de altfel nici nu este vorba cu forţe din interior care nu se împacă cu ideea că au pierdut partida este un scenariu mai larg, pe plan european, a existat o acţiune conjugată a forţelor de dreapta care au mers pe ideea că în ţările din Europa de Est trebuie să vină la putere forţele de dreapta.(...)Forţele de dreapta au vrut să deturneze evoluţia Romniei spre dreapta, şi să pună mâna pe putere, ăsta-i adevărul!"

Petre Roman, în faţa plenului Consiliului Europei, la Strasburg:

"În dimineaţa zilei de 14 iunie, minerii au pătruns în câteva localuri universitare, dar fără violenţă împotriva studenţilor ci doar împotriva aparatelor, a laboratoarelor."

Declaraţii ale victimelor, strânse la Liga studenţilor din Facultatea Bucureşti de Victor şi George Roncea

13 iunie

Greviştii foamei au fost călcaţi în picioare

"În noaptea de 12-13 iunie 1990, mă aflam împreună cu alţi patru colegi în atelierul facultăţii lucrând la proiectul de diplomă. În jurul orei 4,00 am auzit zgomote (de sticle sparte şi ţipete) provenind din Piaţa Universităţii. Am urcat împreună cu două colege în foişorul dinspre piaţă. Ajunse acolo am fost martorele unor scene greu de imaginat: manifestanţii aflaţi în piaţă, inclusiv cei aflaţi în greva foamei, erau loviţi cu brutalitate de organele de poliţie şi îmbarcaţi în dube, în timp ce corturile instalate în faţa Teatrului Naţional erau dărâmate şi călcate în picioare de către poliţişti însoţiţi de civili" (Mariela-Olivia Postolache, studentă).

După ce ne-au "sortat" ne-au înşirat lângă zid. Am crezut că ne vor împuşca

"Din foişor am văzut în Piaţa Universităţii aproximativ 1000 de poliţişti, cu scuturi şi căşti cu viziere, care băteau toţi oamenii aflaţi în piaţă. Zona era încercuită de mai multe rânduri de poliţişti, astfel încât nimeni nu putea fugi. Corturile fuseseră dărâmate şi poliţiştii răscoleau cu picioarele lucrurile care se aflau în corturi. Camionul care blocase mai multe zile carosabilul fusese remorcat. Oamenii erau băgaţi în dube sub lovituri nemiloase de bastone. Am văzut cum un tânăr era bătut de circa şapte-opt poliţişti, cum o femeie care încerca să fugă era lovită cu bastonul de fiecare poliţist pe lângă care trecea şi chiar atunci când cădea era ridicată de poliţişti şi lovită. Uimiţi şi înfricoşaţi ne-am retras spre atelierul nostru. Pe scări ne-am întâlnit cu un coleg care ne-a spus din fugă să fugim şi noi pentru că vine poliţia. Eram speriată. M-am ascuns împreună cu doi colegi în grupul sanitar de la etajul I. În mai puţin de 30 de secunde au năvălit peste noi poliţişti. Spărseseră uşa Institutului dinspre blocul Dunărea şi pe scări, până la etajul I erau aliniaţi, de o parte şi de alta, pe fiecare treaptă, poliţişti cu căşti albe. Am fost luată pe sus. În spatele meu, l-am auzit pe colegul meu, Călin, strigând: "Fetele sunt nevinovate!". Am auzit zgomotele loviturilor. (...)

Am fost suiţi în dubă unde se aflau şi alţi oameni, ridicaţi din piaţă. Drumul cu duba a durat mult, cu două opriri de circa 30 de minute. La a doua oprire au mai fost urcaţi oameni în dubă. În jurul orei 6.30 - 7.00 am ajuns la o unitate militară, şi după drum am dedus că suntem în apropiere de Măgurele. Am fost scoşi din dube şi înşiruiţi într-o curte interioară în formă de "U". Erau foarte mulţi oameni arestaţi, poate 100 - 150. Ne-au pus lângă unul din ziduri, şi ne-au "sortat": copii, femei, bărbaţi. În faţa noastră, la circa 20-30 de metri se aflau soldaţi (elevi de poliţie) cu arme. De un copac, am văzut sprijinită o icoană. Fiind foarte speriate şi văzând această scenă am crezut că ne vor împuşca. După 30 de minute am fost introduşi într-o sală. Erau mulţi oameni răniţi. Am fost luaţi pe rând la declaraţii. Procurorul care m-a anchetat s-a arătat foarte interesat de opiniile mele în legătură cu manifestaţia din piaţă şi mi-a înşirat multe nume întrebându-mă dacă ştiu despre ei ceva sau dacă i-am văzut în Piaţa Universităţii. Printre acele nume era şi cel al lui Marian Munteanu. Anchetatorul m-a ameninţat că pot fi arestată. Ni s-au făcut fotografii şi ni s-au luat amprente. În jurul orei 14.00, comandantul unităţii, col. Trandafirescu, a dispus eliberarea noastră în urma unui telefon pe care l-a primit. Am fost duşi de o dubă până la capătul troleibuzului 96." ( Elena-Teodora Marin, studentă)

"Hai, strigă: Trăiască FSN-ul!"

"În ziua de 13. 06. 1990, la orele 11.00, mă aflam în incinta Institutului de Arhitectură. Studenţii intraseră în grevă pentru eliberarea colegilor arestaţi în cursul dimineţii. Afară, un grup compact de 300 de persoane a încercat, la ora 11,30, să forţeze intrarea strigând "FSN - FSN!" şi "IMGB face ordine!". Au spart geamurile de la intrare dar nu au reuşit să intre. Am ieşit sub portic pentru că acolo se strângeau oamenii şi strigau "Jos comunismul!". Muncitorii de la IMGB s-au năpustit din nou asupra noastră, lovind în dreapta şi în stânga, forţând din nou intrarea. Am vrut să fug, dar unul dintre ei m-a ţinut de haină şi mă ameninţa cu pumnul, spunând "Hai, strigă: Trăiască FSN-ul!". Am refuzat. Atunci un altul m-a lovit cu pumnul după care m-au lăsat şi au trecut mai departe. (Daniel Marian Georgescu)

Am încercat să oprim incitatorii de la devastări

"În data de 13 iunie, în jurul orelor 17.00-17.30, am intrat în Universitate pentru a stabili cu reprezentanţii Ligii Studenţilor din Universitate o poziţie comună faţă de evenimentele petrecute în cursul zilei de 13 iunie, până la acea oră. Preşedintele Ligii, Marian Munteanu, purta o discuţie aprinsă cu câteva persoane venite din piaţă. Aceştia îi cereau să vină cu ei la Televiziune pentru a protesta faţă de lanţul de dezinformări pe care aceasta a făcut-o, în ceea ce priveşte manifestaţia şi succesiunea evenimentelor - incorect prezentate în acea zi. Cu toate acestea, Marian Munteanu, cât şi eu, ca preşedinte al Asociaţia Studenţilor Arhitecţi, am subliniat poziţia noastră faţă de evenimente şi dorinţa de dialog non-violent cu cei care erau adevăraţii răspunzători de situaţia creată. Dat fiind că evenimentele se precipitau în jurul Poliţiei Capitalei şi a Ministerului de Interne am hotărât să ieşim în stradă şi să încercăm să-i oprim pe oameni, dintre care mulţi incitatori, de la acele devastări. După mai mult de trei sferturi de oră am renunţat, retrăgându-ne în facultăţile noastre. Am hotărât să rămânem peste noapte pentru a preîntâmpina eventualele acte de agresiune asupra instituţiilor. La ora 3 dimineaţa, trupele speciale ale armatei au dispersat manifestanţii, ocupând şi controlând centrul oraşului. Era linişte. Eram 13 studenţi în şcoală, plus portarul de noapte. Dimineaţă, la ora 5.30, au venit minerii." (Alexandru Baboş)

Minerii ne-au spus că îl vor spânzura în piaţă pe domnul Coposu


"În ziua de 13 iunie, odată cu lăsarea întunericului, s-a făcut linişte. Mi-am dat seama că demonstranţii au fost alungaţi din nou din zonă. Sporadic, se mai auzeau strigând lozinci anti-Front, anti-Iliescu, undeva, departe. Noaptea, pe la 1,30, s-au auzit împuşcături puternice, urmate, timp de o oră, de bubuituri. Începuseră, la un moment dat, să bată clopotele unei biserici din apropiere. Apoi, s-a lăsat iarăşi liniştea. Pe la 5,15, m-am dus împreună cu alţi trei colegi în turn să vedem ce s-a întâmplat în cursul nopţii în Piaţă. Zona întreagă era ocupată de mineri care pătrunseseră în incinta Universităţii, spărgând intrarea. Speriaţi, am alergat prin şcoală, în ideea de a ne ascunde de furia dezlănţuită a atacatorilor. Eram 13 oameni, 9 băieţi şi 4 fete, în toată facultatea.

Ne-am găsit adăpost într-o cameră de etajul patru. Am baricadat uşa cu dulapuri metalice şi cu tot ce-am crezut că va putea bloca deschiderea. Un spaţiu ce nu cred că depăşea 2 metri pătraţi, înconjurat cu boxe metalice şi acoperit cu o planşetă, avea să ne ţină înghesuiţi pe toţi 13 aproape jumătate de oră. Nu aveam aer şi eram foarte speriată. Auzeam îngroziţi zgomot de geamuri sparte şi de uşi distruse. Pe măsură ce se apropiau de etajul nostru, spaima creştea. După lovituri puternice a cedat şi uşa noastră. Unul dintre năvălitori a exclamat: "Uite-i aici!". S-au năpustit asupra noastră.

Erau murdari, cu feţe congestionate de ură. Ne loveau cu orice: cu pumni, palme, cizme, bâte de lemn. Colegii noştri s-au rugat de ei să aibă milă măcar de fete. Erau mulţi, foarte mulţi. Simţeau o plăcere diabolică să vină şi să lovească fiecare cu ce avea (bâte, răngi de fier, cordoane de cauciuc, ori, mai simplu, cu picioarele).

Ne-au împins pe scări. Băieţilor le erau aplicate lovituri de bâtă în cap. Scoşi în stradă, ne-au urcat unul peste altul într-o maşină a Guvernului. Ne-au spus că îl vor spânzura în piaţă pe domnul Coposu. La Guvern, coborând undeva la subsol, am fost introduşi într-o cameră în care se aflau alte zeci de persoane: murdari, cu figuri răvăşite, disperate şi pline de sânge. Le-am spus ofiţerilor superiori care se perindau pe acolo că nu aveau nici un drept să ne bată şi că am fost ridicaţi din facultate. S-au arătat surprinşi şi ne-au mai spus că liderul nostru, Marian Munteanu, e ca şi mort şi că vor verifica, să vadă dacă suntem pe listele Ligii Studenţilor. Unul dintre elevii de la Şcoala de Poliţie, de vârsta noastră, ne-a dus pe două dintre noi să ne spălăm şi pur şi simplu ne-a scos din clădirea Guvernului şi ne-a dat drumul. (Silvana Anghel, studentă)

"În ziua de 13. 06. 1990, la orele 11.00, mă aflam în incinta Institutului de Arhitectură. Studenţii intraseră în grevă pentru eliberarea colegilor arestaţi în cursul dimineţii. Afară, un grup compact de 300 de persoane a încercat, la ora 11.30, să forţeze intrarea strigând "FSN-FSN!" şi "IMGB face ordine!". Au spart geamurile de la intrare dar nu au reuşit să intre. Am ieşit sub portic pentru că colo se strângeau oamenii şi strigau "Jos comunismul!". Muncitorii de la IMGB s-au năpustit din nou asupra noastră, lovind în dreapta şi în stânga, forţând din nou intrarea. Am vrut să fug, dar unul dintre ei m-a ţinut de haină şi mă ameninţa cu pumnul, spunând "Hai, strigă: Trăiască FSN-ul!". Am refuzat. Atunci un altul m-a lovit cu pumnul după care m-au lăsat şi au trecut mai departe. (Daniel Marian Georgescu)


Am văzut trei morţi şi un rănit, ce avea să moară ulterior

Victor Roncea : "În ziua de 13 iunie am stat pe stradă, cu intermitenţe, până în jurul orei trei noaptea. Am văzut trei morţi şi un rănit, ce avea să moară ulterior. Doi împuşcaţi în cap, la Ministerul de Interne, în cursul serii, din care, unul în mulţime, pe margine, la nici 5 metri de mine. Al treilea, împuşcat noaptea, în faţa magazinului "Romarta", a murit în braţele fratelui meu. Rănitul, împuşcat tot atunci (am aflat că se numea Drumea Dragoş) a fost dus la Spitalul "Colţea" şi a murit pe 15 iunie, la Spitalul Gh. Marinescu. Soldaţii paraşutişti care au acţionat în noaptea aceea îmi spuneau că au fost dotaţi doar cu muniţie de manevră. După ora 3.00 am intrat în Arhitectură, unde se aflau studenţii din pichetul de grevă. În acest timp, soldaţii, cu baioneta la armă, au împrăştiat manifestanţii. La ora 5.00 vocea crainicului buletinului de ştiri a anunţat sec: "Răspunzând apelului făcut de preşedinte, mii de mineri au sosit în Capitală".

"Dacă vrem, vă împuşcăm pe toţi"
.
Am ajuns în turnul clădirii la timp pentru a vedea Piaţa Universităţii invadată de sute de lămpaşe. Intrarea în Universitate era spartă cu furie. Am fugit îngrozit să-i anunţ pe ceilalţi. Am găsit cu greu un loc unde să ascundem, la ultimul etaj, într-o sală folosită drept depozit. Ascultam, cu răsuflarea tăiată, cum sunt sparte rând pe rând uşile celorlalte săli. A urmat uşa noastră. Ne-au descoperit şi, cu chiote de satisfacţie, ne-au călcat cu sălbăticie în picioare, deşi noi încercam din răsputeri să comunicăm cu ei. Ne-au extras şi preluat unul câte unul.

Fratele meu şi încă un prieten au căzut pe scări pe la etajul trei. Feţele lor s-au umplut de sânge. Am ajuns până la parter loviţi bestial cu bâte, lanţuri, ţevi, furtune, cizme. La fântâna arteziană, în care zăceau studenţii din Universitate am fost aruncaţi într-o Dacie albă, dotată cu staţie de emisie-recepţie. Şoferul, după înjurăturile de rigoare, a transmis că vine "spre sediu cu un transport". Sediul era clădirea Guvernului României. După primirea "protocolară" am fost preluaţi de Poliţie. În clădire, mişunau ca la ei acasă, zeci de mineri, iar cei care ne-au adus, nici acolo nu încetau să ne lovească. Fetele erau desfigurate, şi uneia dintre ele îi sfâşiaseră aproape complet rochia. Am fost trântiţi pe jos într-o cameră unde se mai aflau şi alţi "invitaţi".

La Măgurele răniţii erau cusuţi "pe viu"

A urmat îmbarcarea în dube, cu direcţia Măgurele. În curtea unităţii, supravegheaţi cu câini lupi, ne aştepta clasicul "culoar" format din poliţişti, care îşi aduceau şi ei, cum puteau, contribuţia, mai cu bastoane sau, mai simplu, direct cu automatele. După ce ni s-au confiscat curelele şi şireturile, am fost introduşi într-o hală şi înşiruiţi pe "jos, în genunchi, cu faţa la perete şi mâinile la ceafă!" Eram aproximativ 400 de oameni dintre care unii răniţi foarte grav (fracturi, leziuni interne, răni deschise). Unii dintre ei au fost cusuţi "pe viu". La anchetă ni s-a comunicat că "dacă vrem, vă împuşcăm pe toţi" şi că domnul "Coposu şi Munteanu-al vostru au dat ortu-popii". În unitate se aflau cazaţi şi mineri. După trei zile câţiva studenţi şi ziarişti, printre care şi eu, am fost eliberaţi fără a ni se da nici un act de "reţinere", deşi l-am solicitat. Din grupul celor 13, "ridicaţi" în acea dimineaţă de mineri, din Arhitectură, unul a stat închis trei luni şi a fost eliberat din lipsă de probe, trei au fost spitalizaţi, iar în acest moment, patru dintre ei se află în străinătate ca azilanţi politici."


Investigaţie privind Piaţa Universităţii
realizată de Victor Roncea, George Roncea, participanţi activi la evenimentele anilor ‘90
Ancheta a fost publicată în ziarul ZIUA la şapte ani de la Piaţa Universităţii

 Zona libera de neo-comunsim a Romāniei. Kilometrul 0 al democratiei 
mineriada 13 - 15 iunie 1990
Actiuni, protesteActiuni, proteste


mineriada 13 - 15 iunie 1990

«Vreau sa multumesc pentru spiritul organizat in care v-ati prezentat, in care ati actionat, sa multumesc conducatorilor dumneavoastra, inginerului Cozma si celorlaltor lideri sindicali care au fost in fruntea dumneavoastra, alaturi de noi, care ne-au ajutat in aceste zile. Deci va multumesc tuturor pentru tot ce ati facut in aceste zile.[...]

Stim ca avem in dumneavoastra un sprijin de nadejde, cind va fi nevoie, vom apela! »

(Ion Iliescu, Discursul tinut la Complexul Expozitional, 15 iunie 1990, prin care a multumit minerilor pentru tot ce au facut la Bucuresti in zilele de 14-15 iunie 1990)

mineriada 13 - 15 iunie 1990


mineriada 13 - 15 iunie 1990


mineriada 13 - 15 iunie 1990


mineriada 13 - 15 iunie 1990


Mineriada 13-15 iunie 1990

Mineriada 13 - 15 iunie 1990Raport despre Dosarul_represiunii din iunie 1990 (doc)
Mineriada 13 - 15 iunie 1990Lagarul Magurele 13-19 iunie 1990
Mineriada 13 - 15 iunie 1990Video 13-15 iunie 1990
Mineriada 13 - 15 iunie 1990Mineriada - discurs Ion Iliescu
Mineriada 13 - 15 iunie 1990George Roncea (interviu BBC)
Mineriada 13 - 15 iunie 1990Rechizitoriu Chitac
Mineriada 13 - 15 iunie 1990Jurnalul garnizoanei Bucuresti
Mineriada 13 - 15 iunie 1990Cronologie informala a Dosarului Mineriadei
Mineriada 13 - 15 iunie 1990Istoria Dosarului Mineriadei
Mineriada 13 - 15 iunie 1990Filme
Mineriada 13 - 15 iunie 1990Filme www.avmr.ro